Scrima este un sport olimpic practicat cu sabie, floretă și sabie, al cărui obiectiv este atingerea adversarului cu una dintre aceste arme cu lamă, în funcție de tipul de dispută, fără să existe contact corporal.
Originile sale datează din timpuri preistorice, deoarece arta vânătorii dă dovadă a ceea ce vor deveni practicile sportive.
Scrima a început să se concureze la Jocurile Olimpice din 1896, la Atena, în prima ediție a Jocurilor Olimpice ale epocii moderne.
ISTORIA SCRMĂRII
Conform documentelor istorice, scrima a apărut ca sport în Europa în secolul al XVI-lea. Dar practica sa este foarte veche, după ce toată omenirea l-a folosit ca mijloc de supraviețuire pentru a vâna, a lupta și a se apăra de inamic.
Istoria evoluției scrimei se împletește cu evoluția armelor și a modurilor de luptă. O bucată de lemn era o armă, care era înlocuită cu bucăți de metal, dând loc arcașilor călare, apoi bărbaților călare înarmați cu săbiile și armele lor de foc.
Pe vremea feudalismului, modul de luptă a început să se schimbe și odată cu aceasta, săbiile au suferit și ele modificări, devenind mai puternice și, de asemenea, mai subțiri la vârfuri, care au devenit mai utilizate. Deși studiul scrimei a început în Italia, primele școli de scrimă au fost franceze.
De-a lungul timpului, echipamentul folosit în practica scrimă a evoluat, cu adăugarea vestelor, mănușilor și măștilor.
În secolul al XVIII-lea a început gardul modern și măștile acopereau ochii, protejându-i. Astfel, scrima este văzută ca un sport, cu beneficii psihice și fizice pentru practicanții săi, printre care: creșterea acuității vizuale, auditive și tactile, dezvoltarea agilității, concentrarea, dezvoltarea reflexelor și creșterea încrederii în sine.
În 1913 s-a înființat Federația Internațională de Scrimă, responsabilă de organizarea practicii și managementului sportului la nivel internațional.
În Brazilia, practica scrimei datează din perioada imperială, datorită lui Dom Pedro al II-lea. Trupele l-au folosit, motiv pentru care a fost introdus în cursurile Şcolii Militare în 1858.
După aceea, în 1906 a apărut Cursul de Pregătire de Gimnastică și odată cu crearea Centrului Militar de Educație Fizică, maestrul francez de arme Lucien de Merignac a fost încurajat să vină în Brazilia.
Maestrul Gauthier este un alt francez angajat de armata braziliană pentru a preda scrima soldaților săi. Cu sprijinul Armatei și Marinei, în 1927, a apărut Uniunea braziliană de scrimă. Prima participare a Braziliei la scrimă la Jocurile Olimpice a avut loc în 1936.
ECHIPAMENT DE GRĂDURI
Sabie: la 0,90 m și 770 g, este cea mai grea armă. La scrima cu sabie, sabia poate atinge orice parte a corpului și, spre deosebire de alte discipline, sunt permise atingeri simultane ale adversarilor. A fost arma folosită între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Folie: Cu 0,90 si 500 g, este o arma contondente, considerata cea mai dificila la scrima. Ușoară, cere mișcări elegante. Cu spada, doar trunchiul poate fi atins cu vârful sabiei. A fost arma folosită în secolul al XVIII-lea.
Sabre: la 0,88 si 500 g, este cea mai mica arma folosita la scrima. Cu acesta, este permis să atingeți adversarul cu vârful sau cu partea laterală a lamei. Sabia și spada se ating doar cu vârful. La scrima cu sabie, arma poate atinge capul, trunchiul, umerii, brațele și antebrațele.
REGULILE DE SCGRIMA
Scrima se joacă pe o pistă care măsoară 14 x 2 m și are două faze: calificative și eliminatorii. În calificări, se țin lupte între toți sportivii până când cineva reușește să marcheze cinci puncte. În faza următoare, competiția se desfășoară pe trei sărituri a câte trei minute. La fiecare salt, există o pauză de 1 minut. Scrimărul care are cele mai multe puncte, un total de 15, câștigă competiția. Punctele sunt calculate electronic.
Acest lucru se întâmplă deoarece îmbrăcămintea scrimurilor are senzori. Înainte de adoptarea acestei forme, armele aveau urme de cretă care marcau îmbrăcămintea adversarului, ceea ce îngreuna votul judecătorilor. Obiectivul este de a lovi trunchiul scrimerului advers cu vârful floretei. În cazul unei săbii, vârful acesteia poate ajunge în orice parte a corpului. Între timp, vârful sabiei și încă o ⅓ din armă care se măsoară de la vârf, pot ajunge până la talie sau în regiunea din jurul acesteia.